Maine pe la 10 am prezentari in vreo doua comitete de directie. Toate bune si frumoase dupa ce mi-a fost auditata si re-auditata prezentarea si chiar s-a pus problema sa mearga altcineva sa o prezinte.
Problema rezolvata, dupa un schimb taios de mailuri la nivel inalt.
Problema e ca respectivele comitete sunt la Uzina, unde va trebui sa fiu si eu fiindca oricum de la munca plecam direct la Voineasa.
Vinerea nu merge nimeni la Mioveni din Bucuresti asa ca trebuie sa apelez la “minunata naveta” care pleaca din Buc pe la 6:15.
Pe vremuri il sunam pe nenea soferul si ma trecea pe lista de calatori. Acum obtin de la o doamna draguta un formular, care este pdf si pe care trebuie sa il printez, sa il completez cu pixul, sa il scanez trimitandu-l pe adresa personala de mail de unde sa il trimit la naveta@.
Ma uit lung la formularul penibil, la fel de penibil ca procedura in sine, il completez cu nume, prenume, functie, centru de cost, directie, departament, societate, iar nume prenume, semnatura, data completarii, ziua si anul in care doresc sa mi se asigura transport si caut, evident, sa bifez cursa aleasa dintr-un tabel cu mai multe optiuni, de la Otopeni la Pacii, aceeasi destinatie aproximativa.
Nu gasesc, mi se pare penibil sa incercuiesc cu pixul in tabelul cel frumos dupa ce pusesem numeroase bife asa ca decid sa trimit formularul.
Scanez, trimit pe mail la mine, verific atasamentul, trimit mai departe la naveta@ cu rugamintea de a-mi confirma inscrierea, sa nu ma trezesc maine la 6 pe drumuri cu catel purcel, tinuta office, rucsac si geanta de voiaj plina cu hainele de munte, bocanci, pijamale, etc.
In cinci minute primesc raspuns:

“care inscriere ca pe formular nu este marcat nicio cursa”

A se observa lipsa de majuscula, semn de punctuatie, acord si in definitiv minimul de bun simt al “navetei”.

Se pare ca avem o problema la nivelul comunicarii om-masina, care masina nu a binevoit sa raspunda nici la mesajul meu “disperat” de ajutor in descifrarea tainelor formularului si nici la trimiterea unei a doua versiuni, cu statia si ora de plecare incercuite ingrosat si aproape artistic de pixul proprietate personala.

Darn!

Voi reveni, sper eu, cu un happy end al povestii mele triste…

P.S Da, stiu, ai spus ca nu duci tu la Mio maine dimineata si am refuzat, asa imi trebuie…

I hate it when you say you’ll call right back and you call hours later

I hate your text messaging inquiring style

Denoting politically correct interest and no feeling at all

I hate it that you know just what to say but not quite feel it

I hate the way you spin me around when we both know the feeling is counterfeit

I hate it that you know me well enough to manipulate me

I hate it that I know myself well enough to let you think it works

I hate your partial truths that you dare me to call lies

When we are all so good with words and I know that lies by omission stand up in court

I hate this game that is not really a game

I hate it that I am weak I hate it that you are just the same

And I cannot stop loving you and you cannot stop needing me

Sole actor sole spectator, one drama to fit us both

I hate it that you will read this poem and turn it against me

When I only wrote it to feel better

After one more day you were too busy to call

After you said you’ll call but forgot to

After meaningless questions in sms mode

After I have told you in vane I missed you so much.

I hate it that you are there and I am here

And this is a meaningless poem

Saying just how sad I am…

Al doilea exercitiu pe care vi-l propun, unul in care va invit sa povestiti despre cartile abandonate, recomandarile nereusite, stilurile literare care nu va spun nimic, sau in orice caz nimic placut.
De cine nu va place sa cititi, despre ce nu va place sa cititi, cate carti ati abandonat dupa primele randuri sau dupa eforturi titanice de a le citi.
Mizand pe puterea exemplului incep eu.
La capitolul carti abandonate ar fi una pe care o regret, Istoria Credintelor si Ideilor religioase la al carei al doilea volum m-am oprit. Scuza e ca eram in liceu si lectura s-a dovedit prea densa pentru rabdarea mea si probabil puterea mea de intelegere de atunci.
Fiind ambitioasa, macar atunci cand e vorba de carti, nu inregistrez foarte multe titluri la capitolul abandonuri, mai exact imi amintesc unul singur: Doctor Faustus a lui Thomas Mann.
Ei bine dragii mei, aceasta este o carte pe care nu voi avea in veci rabdarea de a o citi si nici nu inregistrez regrete cand  imi sustin afirmatia.
La capitolul scrierilor pe care nu le inghit intra orice cade sub incidenta vulgaritatii si, in definitiv, a pornografiei.
Incerc sa imi mentin doza marunta de obiectivitate cand abordez subiectul asta delicat.
Alexandra a avut de dimineata o sedinta de coaching pe subiectul parerilor mele extrem de subiective pe tema modului in care stiu sa exploateze unii scriitori “obscenul” in literatura.
Pe mine bunica mea m-a invatat sa vorbesc frumos si sa nu fac oamenii sa astepte, niciodata.
Repercusiunile acestor doua lectii asimilate temeinic sunt: 1 reactia mea la auzul anumitor cuvinte si 2 faptul ca petrec destul de mult timp asteptand oameni care nu au asimilat la fel de temeinic conceptul punctualitatii.
Dintre cele doua, cel mai tare ma deranjeaza vulgaritatea,  mai ales atunci cand invadeaza un spatiu drag mie, cel al literaturii.
Sambata, la Dalles mi-a cazut in mana un volum de poezie si l-am deschis la intamplare. Am citit “o poezie” absolut ingrozitoare, nu spun a cui, insa va asigur ca era un conglomerat de obscenitati facute sa rimeze.
Eu una, asa cum patea si Alexandra in autobuz cand citea o carte despre Dali, am simtit ca rosesc pe loc, cu respectivul volum in mana.
M-am incapatat sa parcurg poemul incercand sa gasesc liricul in respectiva asociere sonora de obscenitati dupa care am inceput sa ii caut justificari autorului capabil sa debiteze asa ceva, pe urma editorilor care publica un asemenea volum si in ultimul rand mie, in calitate de potential cumparator.
Din punctul meu subiectiv de vedere, justificarea nu exista dar pentru a ma apara, in caz ca veti vrea sa imi sariti in cap acuzandu-ma de pudibonderie voi continua explicatia.
De acord cu sexualitatea care trebuie sa faca obiectul poeziei la fel ca orice alt subiect ce tine de natura umana insa exista cuvinte si exista cuvinte.
De acord cu estetica uratului insa nu in combinatie cu aspectul sexualitatii, moment in care din acelasi punct umil de vedere al subsemnatei lucrurile tind sa se deplaseze mult sub limita bunului simt.
Este adevarat, traim in vremuri in care, in calitate de scriitor simti ca totul a fost spus, motiv pentru care te simti nevoit sa vii cu ceva nou, sa gasesti o nisa neexplorata in care sa fii un Leonardo din Caprio cu pletele in vant. De ce ar vrea, insa, cineva sa fie regele scabrosului in literatura?
Nu stiu, asa ca ma intreb si va intreb, ce poate motiva un scriitor sa aleaga tocmai nisa asta sperand in succes la public?
Un raspuns anonim, sosit pe cai clasice de comunicare indica “senilitatea” ca potential motiv insa nu cred ca justificarea acopera intreaga populatie care prezinta simptomele sus amintite.
Cam atat despre ce nu imi place in literatura. Abia astept sa aflu ce aveti voi de spus.
 
Martea trecuta am plecat la Pitesti  unde trebuia sa stau pana joi. Am luat cu mine un Phillip K Dick si Onetti- Santierul Fantoma (cumparate cu o zi inainte). M-am intors joi cu cele doua volume si inca doua de S King: Dolores Clairborne si Blaze.
To do list: sa va povestesc despre mini obsesia mea pentru Stephen King si justificarile ei, daca o sa gasesc asa ceva.
***
Sambata am fost la Dalles si m-am intors cu un Herbert, un Scott Card, Pratchett cu Mort si Equal Rites, de care vorbisem ceva mai devreme cu Alexandra.
 
***
Tot sambata, dar mai pe seara, am mers la Mladinska sa imi recuperez comanda: Doctor Jivago, de la Polirom.
 
****
Am terminat de citit Dolores Clairborne, fiindca e din lista cartilor imprumutate de la Robert. Carmen m-a lasat fara Equal Rites dupa ce a frunzarit-o la metrou si am crezut ca o sa moara de ras dupa prima pagina.
 
Am citit introducerea la Blaze si am inceput, bineinteles, sa citesc Pratchett (nu poti sa ai un volum nou de pratchett si sa nu incepi sa il citesti de cand iesi din librarie).
 
Coperta lui Doctor Jivago imi face cu ochiul de pe birou insa ezit stiind ca va fi o lectura grea, din simplul motiv ca nu mi-a placut niciodata sa imi fac temele si nu o sa dezvolt acum la 26 de ani, gustul pentru lecturi obligatorii.
****
Concluzia? 8 carti cumparate saptamana trecuta. Partea buna si in fapt elementul surpriza e ca eu le si citesc. Si da, am un job de 8 ore.
Uraaaa! Am castigat o carte de la Alexandra. Bine, nu am avut concurenta si Alexandra “s-a vazut nevoita” sa imi dea mie premiul dar asta nu imi stirbeste cu nimic bucuria.
Pentru urmatoarea editie BookFrenzy, clubul a votat cea mai grea carte, Alexandra a “aruncat in joc” promisiunea unui nou premiu pentru cel mai rapid cititor, premiu pe care ma pregatesc sa il castig.
 
Se pare ca va trebui sa iau iar trenul spre Iasi in curand, ca sa imi capat premiul de la editia a V-a, sa ii duc un mamut lui Victor si sa ii sustin pe Alexandra si Claudiu cand vor castiga Fotomaratonul 2009.
 
In concluzie: citim Dr Jivago al lui Boris Pasternak editia asta care se va intinde pe termen nelimitat dupa cum imi stiu colegii de club.
Pentru editia a VII-a am incercat sa va pregatesc o surpriza si pentru anul 2010, ma gandeam sa ducem jocul un nivel mai sus organizand editii tematice gen: SF, poezie, teatru, opere ale unui singur autor, etc etc etc.
Pentru a spori entuziasmul participantilor si avand in vedere ca intentionez sa castig premiul pus in joc de Alexandra o sa pun la randul meu un premiu la bataie pentru editia a VI-a.
 
Premiul va fi pentru cea mai buna recenzie din punctul meu de vedere, nu cea mai rapida, nici cea mai lunga, obiectiva, subiectiva, pur si simplu textul care ma va cuceri la prima vedere.
Ramane sa aleg cartea dar cred ca o sa am destul timp la dispozitie…
 
 
I had a dream. De fapt ma entuziasmasem mult prea devreme afland ca Rushdie vine in Romania saptamana viitoare. Ma gandisem si pe cine sa invit, avand in vedere ca Alexandra si Andreea sunt departe. Abia asteptam sa merg la Odeon marti si miercuri la Gaudeams, poate sa obtin un autograf.
 
Ma gandeam ca e ocazia perfecta, poate unica ocazie de a-l vedea pe un autor cu adevarat mare, unul dintre cei mai buni in viata.
Nu vanez autografe, de fapt in prea putine situatii as face lucrul asta si Rushdie se numara printre putinii oameni a caror semnatura as dori-o, poate si fiindca una dintre cartile lui a fost un cadou foarte special pentru mine si ar trebui sa il rog sa semneze pe coperta findca prima pagina are deja o semnatura draga.
 
Visele s-au spulberat, nu voi merge sa il vad, nici nu mai vreau.
Trebuie sa invat ca nu se poate, ca nimic nu e sigur si nu trebuie sa astept nimic de la nimeni.
 
The end. ( asta e un fel de punct dureros de vineri, concluzia perfecta a inca unei saptamani a instrainarii si dorului pentru care nu exista solutii, fiindca nu putem mai mult) 
 
Poate ca o sa mergeti voi sa imi povestiti cum a fost:
Stiti de ce imi place sfarsitul lumii? Principalul motiv, pe langa cele strict personale pentru care nu e loc intr-un entry care se vrea a fi partial o cronica de film, este acela ca sfarsitul lumii e un proiect mereu amanat.
Sfarsitul in sine, nu si nenumaratele proiecte cinematografice cu mare succes de box office.
Recunosc, imi plac filmele despre doomsday. Rectific, imi placeau filmele despre doomsday pana cand mi-a ajuns.
Am facut cu genul asta de filme cum fac de obicei cu pufuletii sau cu semintele. Nu stii niciodata ca ai mancat prea mult decat  atunci cand e prea tarziu.
Pentru mine, cel putin 2012 a fost ultimul “pufulete” dintr-o punga prea mare si desi a stat bine la capitolul ambalaj si promovare, gustul nu avea nimic deosebit.
Poate e din cauza ca sunt nostalgica. Poate ca perceptia mea asupra timpului care poate fi ingramadit ca si lungime, in doua ore de lung metraj s-a schimbat odata cu varsta.
Poate ca pur si simplu, vreau eu istorii mai bine legate, pe tipicul clasic bagat bine in cap la scoala presupunand expozitiune, intriga, desfasurarea actiunii, punct culminant si deznodamant; 
Sa fim seriosi, filmul cu pricina incepe de la jumatate, dupa ce oamenii au descoperit deja ce era de descoperit si anume ca pamantul se va transforma intr-o minge de foc si aceiasi oameni conspira, ceea ce e normal, dar sa stim si noi.
deci nu avem expozitiune. Intriga e dezlanata si personajele slab conturate, mai putin pustoaica obsedata de palarii care imi place tocmai pentru ca ar fi in stare sa se intoarca in casa in flacari de dragul palariilor asa cum as face eu, de dragul blogului…
Actiune avem, efecte avem, ingramadirea maxima de intamplari frizand realitatea si bunul simt chiar si al fictiunii, avem, mult prea multe pe milimetru patrat de banda cinematografica sau dvd, dupa posibilitati.
California se prabuseste in neant in timp ce eroul conduce vijelios o masina de fabricatie americana. Actualul iubit al fostei sotii este util doar pana cand nu mai are ce avion sa piloteze, moment in care alege sa moara, in mod foarte convenabil.
Cireasa de pe tortul apocaliptic este morala filmului dar pentru a ajunge la morala sa va schitez ideea de baza.
 
Mayasii rulz(bine, fiind mai multi they rule, dar rulz suna mai bine).
Adica ei stiau ca in 2012 vor avea loc explozii solare care vor cauza infimii neutrino sa devina mai putin neutri(na) si ajungand la pamant sa destabilzeze scoarta distrugandu-l in proportie de 90% (pe la final am prins o idee conform careia Africa ar fi supravietuit).
Evident, americanii afla primii, cam cu 4 ani inainte si pun la cale un plan. Planul secret, pe care indraznesc sa il deconspir este construirea a 4 nave gigant, undeva in Hymalaya, navele cu capacitate de 4000 de persoane urmand sa salveze floarea omenirii: Presedintii, membri guvernelor, artistii de marca, operele de arta clasice si in rest persoane destul de bogate sa plateasca biletul in valoare de un miliard de euro de persoana.
 Paranteza: [aici imi imaginez delegatia Romaniei in frunte cu dl Basescu cu doamna Udrea, Guta si Adi Minune, Nevasta lui Pepe, what's her name, etc etc]
Revenind:
Lumea se sfarseste mai putin daca ai loc in guvern, esti star, esti ruda de parlamentar, seic sau alt posesor de miliarde in euro. Totul este o afacere, nu?
Pana si sfarsitul lumii ( in alta oridine de idei) dupa cum bine observa prietenul nostru Douglas Adams care a pus un restaurant cu replay la sfarsitul universului.
 
Back to 2012:
Eroul cu fosta sotie copiii proprietate personala, amanta magnatului rus si pudelul aferent ajung la respectivele nave/arce in timp ce pamantul li se darama sub picioare.
Se intalnesc in mod extrem de convenabil cu ucenicul lui dalai lama, bunica casapitoare de gaini, bunicul ochelarist si fratele muncitor la arce( presupunand ca asta este pluralul corect al cuvantului arca[de la Noe citire]), care avea un plan sa ii aduca la bord pe ai lui, dar prin concesie si pe eroi.
 
Extra bonus: Una din nave se strica si 4000 de oameni platitori de bilet raman cam pe langa in timp ce valul tsunami urias vine repede, repede sa inghita lumea.
 
Ei, sa vezi acum dilema. Sa ii salvam, sa nu ii salvam pe cei care ne bat la porti?
Noi, cei care vom pune bazele noii lumi de dupa potop vrem sa ne incarcam constiinta cu cei 4000 pe langa cele 6 miliarde care au aflat acum doua zile doar ca vor muri?
Trebuie sa fim umani, trebuie sa ii luam cu noi pe platitorii de bilet care si-au lasat rudele mai putin dragi sa moara si au ales sa se salveze.
Si asa au facut. I-au luat cu ei pe restul elitistilor mega bogati, inca 4000 de suflete “alese” care sa populeze dupa potop noul pamant, cu Wisconsin noul pol nord si un munte din Africa noul Everest.
 
Am gasit epilogul “incantator” si ideea ce nu sunt destul de importanta sau de bogata incat sa imi asigur un loc pe nava, reconfortanta.
If tomorrow never comes sau vine intr-o lume plina de politicieni si cantareti de manele si eu ar trebui sa ma trezesc in fiecare dimineata ca impart acelasi kilometru patrat si respir aerul deja respirat de madam Udrea, as fi in stare sa fac o nebunie si sa afectez integritatea si etanseitatea navei doar pentru a scapa de chin.
 
Vreti sa stiti cum se termina? La fel de trist cum incepe, cu happy-endul de rigoare si primele zile ale unei lumi in care nu as vrea sa ma trezesc niciodata.
 
Daca v-am convins sa mergeti la film imi pare rau. Daca v-am convins sa nu mergeti inseamna ca am mai multa coerenta decat cred eu ca am la ora asta, si dupa saptamana asta de vis( urat).
 
Efectele speciale sunt dragute.
Ah, si mi-a placut mult sfarsitul lui Charlie or what’s his name.
 
Cam atat despre 2012. Despre filme mai bune, incepand de data viitoare.
Doamnelor si domnilor, in direct si in exclusivitate un nou numar pe sarma.
Saltimbancul molie, evadatul esuat, saritorul in gol va saluta din nou. Tot de pe sarma, dupa ce am incercat sa evadez fara succes.
Imi faceam bagajele cand am realizat ca tot ce am am cu mine, si neavand buzunare inventarul era usor de facut. Cand tot ce ai e o sarma atarnata deasupra unui manej e cam greu sa iti iei lumea in cap. Adica e usor, daca directia plecarii e in jos, dar atunci iti iei tarana manejului in cap si e ceva vreme de cand spectatorii au pierdut gustul salturilor mortale.
Altii au testat metoda, eu doar am constatat ca nu e prea usor sa impaturesti sarma de sub picioare si ca mersul pe sol poate fi mai periculos decat cel pe sarma, mai ales fiindca acolo jos sunt oamenii.
 
Va intrebati poate ce am facut cat am lipsit din lumina reflectoarelor, pe ce sarma am desenat din temeri si umbre istorii aparent palpitante, in esenta banale.
 
Adevarul este ca am fost captiv. Saltimbanc exclusiv, de sufragerie cu un singur spectacol pe saptamana, acelasi salt “mortal” doar fiindca plictiseala poate ucide.
Nu pot sa ma plang, a fi saltimbanc de colectie poate fi o slujba cu reale avantaje, de exemplu ai numai spectacole cu casa inchisa ani intregi.
Cine altcineva si-ar cumpara saptamanal bilete la acelasi spectacol trist al unui saltimbanc in sosete, unul uituc si usor impiedicat, unul care confunda sarma cu scena, costumul de acrobat cu pijamalele, spectacolul cu viata.
V-am spus de cate ori mi-am lasat salariul la casierie doar fiindca simteam ca eu ar trebui sa platesc pentru ocazia extraordinara de a-mi observa privitorii asemenea unui paianjen auriu care sta in cap si isi priveste plasa meticulos croita in care se zbat, captive fara a o sti, muste multicolore.
 
Singurul care invata ceva dintr-un numar de echilibristica e acrobatul. Spectacol dupa spectacol el colectioneaza imagini cu lumea cu susul in jos, cu zambete de copii pacaliti de lumini si culori, cu ochi mariti de emotie, cu dezamagirea celor care in sinea lor stiu ca doar salturile ratate isi merita banii.
Nu ma pricep la salturi si aflu asta la sfarsitul unei cariere spectaculoase de saltimbanc. Mi-e mai usor sa fac oamenii sa planga si totusi sunt platit sa ii fac sa rada.
Sunt saltimbancul paradox. Mi-am schimbat costumul cu paiete pe o pereche mare de pantaloni de pijama si un tricou vechi de-al tau, cu Nirvana.
Ti-am executat atatea salturi mortale ca am desacralizat cuvantul.
Cred ca fripturile mele erau mai mortale decat salturile, tacerile mai melodioase decat toate cantecele, sarma de rufe mai usor de umplut decat cea de acrobat.
Ce pacat ca in garsoniera ta nu aveam loc pentru un trapez, as fi reusit poate sa iti demonstrez ca desi am fost o pereche ingrozitoare fusesem un saltimbanc asa cum nu exista altul.

 

_MG_1092

Viata este in alta parte

Am vrut sa scriu istoria unei nopti de sambata intr-un univers paralel. Ceva m-a oprit. Poate egoismul ma face sa tin cele mai bune povesti pentru mine.

 …

2012, Pandorum, Gamer, to be continued with: Inglorious Basterds, Surrogate, The Time Traveller’s Wife

 …

Si trompetzica uei

Putina seriozitate, va rog!

 

Next Page »