Al doilea exercitiu pe care vi-l propun, unul in care va invit sa povestiti despre cartile abandonate, recomandarile nereusite, stilurile literare care nu va spun nimic, sau in orice caz nimic placut.
De cine nu va place sa cititi, despre ce nu va place sa cititi, cate carti ati abandonat dupa primele randuri sau dupa eforturi titanice de a le citi.
Mizand pe puterea exemplului incep eu.
La capitolul carti abandonate ar fi una pe care o regret, Istoria Credintelor si Ideilor religioase la al carei al doilea volum m-am oprit. Scuza e ca eram in liceu si lectura s-a dovedit prea densa pentru rabdarea mea si probabil puterea mea de intelegere de atunci.
Fiind ambitioasa, macar atunci cand e vorba de carti, nu inregistrez foarte multe titluri la capitolul abandonuri, mai exact imi amintesc unul singur: Doctor Faustus a lui Thomas Mann.
Ei bine dragii mei, aceasta este o carte pe care nu voi avea in veci rabdarea de a o citi si nici nu inregistrez regrete cand  imi sustin afirmatia.
La capitolul scrierilor pe care nu le inghit intra orice cade sub incidenta vulgaritatii si, in definitiv, a pornografiei.
Incerc sa imi mentin doza marunta de obiectivitate cand abordez subiectul asta delicat.
Alexandra a avut de dimineata o sedinta de coaching pe subiectul parerilor mele extrem de subiective pe tema modului in care stiu sa exploateze unii scriitori “obscenul” in literatura.
Pe mine bunica mea m-a invatat sa vorbesc frumos si sa nu fac oamenii sa astepte, niciodata.
Repercusiunile acestor doua lectii asimilate temeinic sunt: 1 reactia mea la auzul anumitor cuvinte si 2 faptul ca petrec destul de mult timp asteptand oameni care nu au asimilat la fel de temeinic conceptul punctualitatii.
Dintre cele doua, cel mai tare ma deranjeaza vulgaritatea,  mai ales atunci cand invadeaza un spatiu drag mie, cel al literaturii.
Sambata, la Dalles mi-a cazut in mana un volum de poezie si l-am deschis la intamplare. Am citit “o poezie” absolut ingrozitoare, nu spun a cui, insa va asigur ca era un conglomerat de obscenitati facute sa rimeze.
Eu una, asa cum patea si Alexandra in autobuz cand citea o carte despre Dali, am simtit ca rosesc pe loc, cu respectivul volum in mana.
M-am incapatat sa parcurg poemul incercand sa gasesc liricul in respectiva asociere sonora de obscenitati dupa care am inceput sa ii caut justificari autorului capabil sa debiteze asa ceva, pe urma editorilor care publica un asemenea volum si in ultimul rand mie, in calitate de potential cumparator.
Din punctul meu subiectiv de vedere, justificarea nu exista dar pentru a ma apara, in caz ca veti vrea sa imi sariti in cap acuzandu-ma de pudibonderie voi continua explicatia.
De acord cu sexualitatea care trebuie sa faca obiectul poeziei la fel ca orice alt subiect ce tine de natura umana insa exista cuvinte si exista cuvinte.
De acord cu estetica uratului insa nu in combinatie cu aspectul sexualitatii, moment in care din acelasi punct umil de vedere al subsemnatei lucrurile tind sa se deplaseze mult sub limita bunului simt.
Este adevarat, traim in vremuri in care, in calitate de scriitor simti ca totul a fost spus, motiv pentru care te simti nevoit sa vii cu ceva nou, sa gasesti o nisa neexplorata in care sa fii un Leonardo din Caprio cu pletele in vant. De ce ar vrea, insa, cineva sa fie regele scabrosului in literatura?
Nu stiu, asa ca ma intreb si va intreb, ce poate motiva un scriitor sa aleaga tocmai nisa asta sperand in succes la public?
Un raspuns anonim, sosit pe cai clasice de comunicare indica “senilitatea” ca potential motiv insa nu cred ca justificarea acopera intreaga populatie care prezinta simptomele sus amintite.
Cam atat despre ce nu imi place in literatura. Abia astept sa aflu ce aveti voi de spus.