Will you catch me if I fall?

 

On a bus, in a dream, I saw you…

Ultima data cand ne-am intalnit, sa fi fost acum cateva saptamani sau acum cativa ani nici nu ai observat sa nu mai eram eu.

Ar fi trebui sa observi ca mana mea nu iti mai cauta obrazul cand ma sarutai. Ar fi trebui sa vezi ca de pe campul pe care am fugit cand ai oprit masina nu te-ai intors cu mine ci cu o umbra cu mers impleticit de lacrimi. Eu alergam in noapte si frig pe camp si fuga aia era cea mai apropiata de senzatia de zbor si libertate.

M-ai lasat acolo fara sa stii. Si umbra mea stia atat de bine sa ma imite ca nici nu ai banuit adevarul. Tu ai condus in liniste, ea a tacut cum as fi facut si eu iar la plecare, te-a implorat sa ramai, cum as fi facut si eu.

Eu rataceam inca pe campul ala parasit si veneau zorii sa imi lumineze fuga si ma alergau cainii anticipandu-mi caderea gata sa ma muste cum ma muscasera de atatea ori coltii ascutiti ai geloziei, ai durerii si confuziei amestecate cu senzatia ca eram victima unui vis strain.

Ma rugasem sa pierzi avionul pe care te-ai incapatanat sa il prinzi. Te rugasem pe tine, il rugasem pe Dumnezeu de parca vreunul dintre voi mi-ar fi raspuns vreodata la rugaminti.

Te lasasem sa pleci cu sentimentul ca urma sa te pierd pentru totdeauna, si asta era tot ce mai conta dupa ce reusisem sa ma pierd pe mine insami.

De ce nu ai pierdut avionul ala? Nu ti-am spus ca am o presimtire? Ca nu vreau sa pleci, sa il iei pe urmatorul, sa mai stai o zi cu mine, doar o zi…

Nu stiu unde se termina campul pe care m-ai uitat in noapte aia, nu stiu cum reuseste umbra mea sa mentina iluzia la lucru si acasa, nu stiu de ce nu ai ramas sa o tii in brate in dimineata aia.

Simteai si tu ca e ultima data cand o priveai si cu toate astea ai lasat-o la scara, privind lung in urma ta cu sentimentul ca viata ei se sfarsea acolo, pe treptele reci, intr-o dimineata in care, daca tu ai fi stiut sa faci alegerile corecte, ar fi trebuit sa adormiti imbratisati nu sa fugi spre aeroport, in directia opusa vietii.

 

Cine-a plecat din joc, cine-a ramas

Iubito cata lume intre noi..

Noi? Care noi? Nu a existat niciodata un noi…stii. Am existat eu, haotic, cand a fost timp, si din fericire sau din nefericire timpul ne este inca dator.

Tu nici nu ai existat. Te-am imaginat, te-am vrut si te-am creat. Am luat o papusa de lut cu ochi frumosi, una mai mereu absenta si i-am dat numele tau.

Si tricourile tale albastre. Si pasiunile tale. Si zambetul tau. Si apoi am invatat sa te iubesc. Pe tine, adica pe el dublul meu imaginar, omul construit dupa imaginea ta, fiindca se intamplase sa fii cel mai frumos om din cati intalnisem.

Ne-a placut amandurora rezultatul imaginatiei mele. Tu trebuia sa fii Tu doar ocazional, eu te vedeam destul de putin cat sa pot mentine iluzia cu tot ce imi doream si visam si asteptam.

Nu m-ai dezamagit, nu-ti fie teama, pentru asta ar fi trebuit sa fii real si nu ai fost, in ciuda dorintei mele.

Ai fost cel mai bun. Cel mai bun actor. Cel mai bun model pentru istoria mea aproape perfecta de iubire. Ai fost, pana ai obosit, pana am inceput sa vad prin tesatura fina a unei povesti care din imaginatie devenise minciuna.

Atunci a inceput sa doara. Povestea nascuta din joc a devenit reala si nu am mai stiut ce sa facem cu ea, cu noi. Cu mine, asteptand sa fii cine nu ai fost niciodata, cu tine, prea obosit sa iti joci rolul de dragul meu.

Ma uit in ochii omului imperfect pe umerii caruia am creat si am iubit o iluzie. Ma uit in ochii lui, in care am cautat mereu un vis egoist. Ma uit la el si stiu ca nu e Omul Meu care nu exista si nu va exista niciodata.

Mi-e drag omul asta si nu doar fiindca seamana cu tine, Omul Perfect ci pentru ca a invatat sa ma iubeasca si a incercat sa imi ofere fericirea pe care eu o puneam exclusiv in seama ta.

As vrea sa il strang in brate si sa ii promit ca totul va fi bine dar mi-e teama ca o sa te simt pe tine, iluzia, in imbratisarea pe care trebuie sa mi-o refuz, fiindca stiu ca inca o imbratisare m-ar transforma in captiva ta pentru totdeauna.

Oare poti fugi de propriul destin? Oare pot sa iti scap? Oare omul pe care l-am condamnat sa ne priveasca istoria nefericita va supravietui rupturii noastre? Va mai gasi sensul, va reusi sa imbratiseze o iubire mai putin egoista?

Ne vom intalni pe strada si isi va feri privirea? Vei inceta sa ma bantui, voi inceta vreodata sa te iubesc?

Am gresit atunci? Gresesc astazi?

Plec, nu stiu unde. Vreau sa ies din viata ta, din urmbra ta, din istoria asta fantezista care ne-a adus in pragul durerii de prea multe ori.

Abandonez. Iti las randurile astea si amintirea a prea putine ore. Nu uita ca timpul ne e dator.

 

If there’s a rocket tie me to it

zambetul tau, nu e ca zambetul meu. gandim diferit, iubim diferit..

telefonul suna. numar necunoscut. degetul ezita deasupra butonului. raspund.

Buna…

da, imi tremura vocea, si picioarele… si pulsul o ia razna. Nu credeam ca te mai pot simti asa. Nu ma mai bantuisei de zile, invatasem sa…imi invatasem degetele sa scrie mesaje fara a mai apasa pe butonul de send. Invatasem sa nu mai privesc lumea prin ochii tai.

dump the bastard, spusese ea si eu simtisem o doza de mila pentru mine si ura pentru tine in vocea ei.

and then the music..

melodiile tale au spus mereu ceea ce tu nu indrazneai sa rostesti.

si cartile, cartile in care te descopeream pe bucati, cartile care ma faceau sa simt ca mai nimic din ce am trait nu a fost autentic, ci imprumutat.

Poate ca traiam povestea dintr-o carte pe care nu am citit-o inca sau poate ca imi traiam, asa cum am simtit cu teama amestecata cu durere, invitatia la vals.

Din noi doi va ramane poveste, insa mai aveam atata de trait pana atunci…

 

  

 

Two weeks later like a surplus reprieve
I found a hair the length of yours on my sleeve
I wound it round and round my finger so tight
It turned to purple and a pulse formed inside

And I knew the beat since it matched your own beat
I still remember it from our chest to chest and feet to feet
The easy silence then was a sweet relief to this hush
Of ovens, aeroplanes and distant car horns

A fire a fire, you can only take what you can carry
A pulse your pulse, it’s the only thing I can remember
I break you don’t, I was always set to self destruct though
The fire the fire, it cracks and barks like primal music

I said I knew the beat ’cause it matched your own beat
It’s become my engine my own source of heat
The sea between us only amplifies the sound waves
Every hum and echo and crash paints my cave.

 

Damn!

 

Crash Boom Bang!

Age of embarrassing “affections”

Just when you think you got over that age, phase, “curse” there it is. Butterflies. Yes, goddamn butterflies flapping their wings inside  your stomach like mad, trying to go, nobody knows for sure where, maybe someplace where they will meet their mirror reflections.

I’m in a love hate relationship with my butterfly lodging stomach.

I’m too old for this, really…

 

I am free

 

I will smile more

I will not take happiness for granted

I will call friends more

I will travel everywhere

I will go to Prague and not shed a tear

I will read all the books I wanted to read

I will LIVE

I will make happines REAL

 

I will never forget

I will never regret

I will never ever believe in miracles

Unles they’re mine to make true

 

Scrisoare dintr-un univers paralel

Mi-ar fi placut sa ma astepti in parcare la 17:30 si sa mergem acasa, doar cat sa schimb costumul si pantofii cu toc pe bascheti si blugi. Sa imi iau aparatul foto in fuga si o geaca pentru la noapte si sa mergem in oras.

Sa te conving cu greu sa lasi masina intr-o parcare si sa mergem la plimbare pe jos, prin oras, eu cu camera de gat si cu mana in buzunarul tau de la spate, tu cu bratul stang pe dupa gatul meu.

Sa ne oprim des pentru fotografii spre mirarea trecatorilor incapabili sa inteleaga ce gasesc atat de fascinant la cladiri vechi sau copii jucandu-se in parcuri.

Sa iti arat cum cade lumina peste cladiri, sa incerc fara succes sa iti fac o fotografie nemiscata, sa radem mult si sa ne sarutam de o suta de ori mai mult.

Sa fim carcotasi si barfitori, sa te plangi ca te dor picioarele. Sa mergem in piata si sa cumparam struguri, sa mergem la “Mec” de dragul traditiei, eventual la drive in, chiar daca masina e in parcare.

Sa ma duci acasa putin mai tarziu si sa mai stam o jumatate de ora la scara.

Mi-ar fi placut…

 

Letter to Daimon

Ai urca, oare, cu mine in piatra daca ti-as spune ca va trebui sa cobori de acolo singura?

 

Esti singura persoana pe care as putea-o ruga asta, sa mergi cu mine pana sus, fara intrebari, fara cuvinte inutile, in pas usor, sa stam pe creasta si tu sa fumezi o tigara, sa il intrebam poate pe 12:20 de ce a coborat cu noi la cabana in ianuarie, de ce a vrut sa ne cutreiere prin ganduri o noapte intreaga.

 

Ca sa il transformam in poveste…

 

(Cat de frica mi-a fost in noaptea aia lunga, cu focul trosnind, sadic, in soba, cu intunericul atat de des si sentimentul ca nu suntem singure, ca nu vom mai fi niciodata, fiindca am ras de 12:20 si prietenii care nu au stiut ce sa scrie despre el decat ora mortii, de parca ar fi scris intr-un raport al medicului legist si nu pe o cruce, pe creasta unui munte).

La nastere esti o greutate comunicata cu mandrie prietenilor, 1700 de grame, eu, de exemplu. De ce e asta cel mai important detaliu la o nastere? E garantia ca vei fi un personaj cu greutate?La moarte ti se consemneaza ora mortii intr-un raport si ajungi sa fii 12:20 sau 15.05, sau 23:59 si cui ii mai pasa ca ai fost un om bun, ca ai iubit, ca iti placea inghetata de fistic si muntele si aveai prieteni buni care te-au cunoscut prea putin sau deloc si din cauza asta te-au placut?

Ca ai avut intentii bune niciodata transformate in fapte, ca ai avut dorinte refuzate si imbratisari care nu si-au atins niciodata scopul transformandu-se in dureri de brate si ziduri invizibile dezvaluind zambete obligatorii.

Pana de curand aveam un munte drag, muntele de urcat oricand as uita cine sunt sau care mi-e rostul, nu fiindca mi-ar fi pastrat raspunsurile pierdute ci poate fiindca s-a intamplat sa il urc mereu cu oameni care mi-au deschis usi spre noi intelesuri, ale iubirii, de oameni si de munte, ale prieteniei, ale literaturii, ale happy endurilor cronometrate, ale fricii de a te gasi singur pe un munte ingropat in zapada sau de a imparti lumina unei frontale croindu-ti drum prin troieni si zgomote transformand copacii in monstri si cainii hoinari in strajeri de nadajde.

 

Mi-am gasit apoi muntele lacrimilor, muntele coborarilor din nori in adevaruri dureroase, din fericire in dezamagire, din fericire in tristete care, asemenea frigului, iti ramane in suflet mult timp dupa ce ai ajuns la caldura.

Ti-a fost vreodata atat de frig incat sa simti ca nu iti va mai fi vreodata cald cu adevarat?

Da, stiu ca da, tu mai mult decat oricine cunosti senzatia…

 

Mi-e frig inca, si nu e frigul din ianuarie cand m-ai lasat singura pe munte si am tipat la tine, si s-au speriat caprele negre.

 

Mi-e intuneric si e un strop din intunericul care facea cabana sa zboare deasupra varfurilor copacilor intr-un noapte de mai 2008.

 

Mi-e teama si e teama aceea inexplicabila din noaptea in care l-am coborat din munte pe 12:20 si tu nu esti aici sa arunci cuvinte si spaime in foc, si Iepure nu mai e sa imi roada sireturile si gandurile…

 

O sa urci cu mine in piatra, fara sa ma intrebi de ce?

 

Imature content

Nu mai pot sa scriu. Mint. Nu vreau sa scriu despre ce-mi trece prin cap. Nu am nevoie de exercitiul scrisului ca sa adun in pumn 13 nopti (plus sau minus) si sa invart senzatii pe degete, amintiri atat de exacte ca ma desprind de real.

Deschid la intamplare umbrela unei amintiri si nimic altceva nu mai e real in afara de clipa pe care o aleg, din putinele, perfectele clipe pe care nu sunt unica stapana.

Imi amintesc in culori, in parfumul pielii proaspat iesite de la dus, in gust de buze muscate usor sau, dimpotriva, dureros.

Imi amintesc totul insa amestecat, pastrez mai presus de orice senzatiile.

Te adorm in fiecare noapte cu o amintire. Uneori imi povestesti versiunea ta, uneori iti descriu in detalii exacte ceea ce simti cand inchizi ochii. Da, am fost in aceeasi poveste si imi place sa iti povestesc despre noi.

Pana o sa te-ntorci, sa croim umbrele si pelerine pentru doi, colorate cu amintiri.
Te astept acasa, stii…

 

Cine e de vina pentru entry-ul asta?

Stau la birou si mi-e ciuda ca nu am obiceiul, prost de altfel, de a-mi roade unghiile. As putea sa stau aici inca doua ore jumate’ rozandu-mi unghiile si nu gandurile, cum iata-ma ca fac.

Problema cu gandurile e ca tu le rozi pe ele, ele te rod pe tine intr-un cerc al naibi de vicios si de dureros care tinde sa te inghita intr-un final.

Ganditul, am descoperit in ultimul post al Alexandrei, e un obicei specific oamenilor singuri, si asta e un adevar mereu presimtit care explica al naibi de bine de ce unii fug de popria viata doar doar nu vor avea timp sa se uite in oglinda intrebadu-se de ce, si cum, si ce ar mai fi de salvat.

 

Munca ajuta. Slava Domnului ca mai sunt incidente si proiecte noi, ca prietenii te mai scot fortat in oras, de ocazii macar, dar in restul timpului ma gasesc fata in fata cu mine insami si iertati-ma, dar nu am fost niciodata personajul meu preferat.

Esti singur si nu-ti convine, si poate unul din motive e acela ca ai timp sa gandesti si gandind ajungi sa te intrebi de ce naiba esti singur. (a se observa obsesia cercului).

Faptul ca gandesti e doar unul din dezavantaje dar lucrurile nu se opresc aici.

Ba nu ai pe cine sa stii in brate la un foc de tabara, ba nu ai cu cine sa te uiti la stele in miez de noapte, ba nu ai cu cine sa pleci in concediu fara sa fii taxat suplimentar pentru “single” de parca asta ar fi un lux pentru care trebuie sa platesti, adica, asta nu e un statut pe care si-l permite oricine…

Nici sa te certi nu ai cu cine, si ajungi sa rozi ganduri sau sa o iei pe urmele eroului lui Paler si sa tii intregi procese in cap tu fiind si martor si acuzare, si pluton de executie.

 

Singuratatea e, cred eu, o alegere constienta si o scuza mult prea buna pentru o gramada de excentricitati. Un lux pe care il platim scump, mai ales in timp care ar fi putut fi irosit mai cu cap sau dimpotriva, fara.

 

Oricare ar fi scuza singuratatii transformandu-ne in ganditori sau simpli maniaco depresivi in cele din urma totul se rezuma la intrebarea: A meritat?

Asteptarea a meritat? Alegerea a meritat?

 

Problema e ca in momentul in care ajungi sa iti pui intrebarea asta raspunsul este, cel mai probabil, nu….